"Sindicatul muncitorilor şi muncitoarelor de la ţară, din districtul Santarém". Placa mare, verde se întinde pe toată lungimea unei clădiri, şi ea verde.

În faţă câţiva palmieri şi câţiva arbuşti pitici cu flori roşii. Locul e îngrijit, straturile de flori sunt săpate, se vede mâna de gospodar. Alături un foişor acoperit cu trestie de zahar.

O femeie brunetă, cam la 40 de ani, aranjează câteva scaune de plastic. Poartă o bluză albă, fără mâneci şi pantaloni negri, o ţinută foarte elegantă într-un oraş în care toată lumea pare să vină de la plajă.

O ajută un bărbat blond, în blugi şi-n tricou. E un poliţist care o păzeşte 24 de ore din 24. Altfel, "ar putea avea parte de-o moarte lentă".

Maria Bastos de Santos e preşedinta unui sindicat care îi reuneşte pe micii proprietari din districtul Santarém.

Ei îşi apără proprietăţile de marii fermieri care încearcă să obţină cât mai mult spaţiu pentru culturile de soia sau păşunile de vite.

Şi le apără la propriu, mai ales atunci când sunt atacaţi cu arme şi forţaţi să-şi părăsească locuinţele.

De multe ori sunt ameninţaţi cu moartea, iar aici la Santarém cel puţin de două ori în ultimii ani ameninţările s-au pus în aplicare.

O paranteză. Toate acestea sunt posibile şi din cauza unui sistem funciar precar al Braziliei.

În ultimii zeci de ani, sute de mii de oameni au venit în Amazon, fie încurajaţi de guvern, fie atraşi de resursele de aici.

Fie au primit pământ de la stat, fie l-au luat pur şi simplu. 70 la suta din pământul Amazoniei aparţine statului.

După un timp, cei care l-au luat au cerut statului să fie puşi în posesie. S-au creat astfel mai multe sisteme.

Unele prin care pământul a rămas la stat dar oamenii au căpătat dreptul de exploatare. Drept pentru care pot să-l vândă. Astfel au loc vânzări "a tot ceea ce este deasupra pământului", case, copaci sau culturi.

Un alt sistem le dă voie oamenilor să vândă pământul, iar aceştia, mai ales dacă au suprafeţe mici, o fac de voie, de nevoie.

De voie atunci când văd că nu pot concura cu marile ferme, de nevoie când acestea hotărăsc că e timpul să se extindă.

Unele comunităţi se unesc şi se opun, iar atunci încep presiunile, ameninţările şi chiar actele violente.

Lupta e şi una intre locuitorii vechi ai zonei şi cei care au venit aici de curând, dar au resurse şi vor să pună pe roate o afacere.

O activistă păzită 24 de ore

	Maria de Santos

Maria de Santos încearcă să oprească astfel de preluări abuzive. Şi o face unind comunităţile, învăţându-i pe oameni care le sunt drepturile, ducând procese în justiţie şi susţinând o permanentă campanie mediatică.

Ar dori ca guvernul să găsească un sistem de protejare a micilor proprietăţi. Luările ei de poziţie au iritat multă lume: de la cei care taie pădurea la cei care cultivă soia.

Poliţia nu a aflat niciodată cine-i trimite zeci de mesaje de ameninţare si nici cine a scos-o noaptea din casă, încercând să o omoare.

A intrat însă intr-un program care-i dă dreptul la securitate asigurată de stat.

"De ce nu renunţi?". "Nu pot. Ăsta e pământul meu, al părinţilor mei. Oamenii aceştia sunt familia mea. N-aş putea să-i părăsesc. Aş putea să mor pentru ei."

"Nu ţi-e greu să fii mereu păzită?" "Am trăit toată viaţa mea aici şi am fost mereu liberă ca o pasăre. Simt că mi-am pierdut libertatea, că nu mai pot să fac ce vreau, că nu mai am viaţa mea. 'Ei' mi-au promis că o să am parte de o moarte lentă".

Femeia nu are nimic înflăcărat în discursul ei. Vorbeşte aşezat şi răspunde calm la fiecare întrebare. Timpul nu ţine cu ea, dar are răbdare. E acasă.

Lunga 'listă a morţii'

Ţăranii din Santarém cred că există o listă cu 99 de oameni care trebuie să moară.

Maria de Santos e unul dintre ei. Valdesy de Santos ar putea fi şi el. E liderul a opt comunităţi de ţărani care-şi apără pământul.

Se ascunde de câteva luni în Santarém. A fugit de acasă după ce-a fost ţinut o zi închis de către oameni înarmaţi.

I-au povestit tot timpul cum au omorât pe alţii ca el.

Au încercat în fel şi chip să-i ia pământul. Întâi cu bani, apoi cu forţa. Au promis tuturor locuitorilor că le construiesc drumuri şi şcoli pentru copii numai să renunţe la exploatarea pământului.

Valdesy n-a vrut. A mers în justiţie, la poliţie, la guvern şi speră că într-o zi se va întoarce să-şi reia viaţa.

Soia malefică

	Părintele Edilberto Moura Sena

Părintele Edilberto Moura Sena îi susţine pe cei ca Maria şi Valdesy. "Opriţi-mă dacă devin prea pătimaş", ne spune. "Mă aprind de fiecare dată când vorbesc de pământul pe care m-am născut".

În fiecare dimineaţă la Radio Rural din Santarém părintele citeşte un editorial despre problemele cu care se confruntă localnicii. În cele mai ascultate zile ajunge la un milion de ascultători.

"Culturile de soia fac cel mai mare rău acestui loc", ne spune. În urmă cu opt ani nu se cultiva soia în Amazon. Planta a fost introdusă în sistemul ecologic al Amazonului. "Şi provoacă numai distrugeri".

Cei care cultiva soia au nevoie de un teren cât mai plat şi fără rădăcini pe el. Astfel încât pădurea e curăţată chiar şi de rădăcini.

Se folosesc pesticide şi insecticide astfel încât culturile să nu aibă de suferit. Toate la un loc poluează pădurea şi-i strică mersul firesc de mii de ani.

"Dar aceste culturi nu aduc şi locuri de muncă şi bani pentru comunităţi?" "Nici vorbă. Slujbele nu sunt foarte multe, şi oricum sunt preferaţi cei veniţi din afara Amazoniei".

În viziunea părintelui Sena, soluţia ar fi stoparea culturilor de soia şi construirea unui sistem de mici proprietăţi. Nu uita să ne spună ca "mâncam pădurea amazoniană la McDonald's în Europa".

Soia benefică

	Culturile de soia

E un peisaj bizar. În stânga pădurea tropicală e ca o perie: palmieri, nuci brazilieni, arbuşti, liane, flori şi-o grămadă de insecte care bâzâie neîntrerupt. în stânga e un lan de soia, aproape de maturitate, cu frunzele galbene.

Drumul e de culoare roşie, e o argilă foarte lipicioasă. Iar în mijlocul lanului de soia, un copac, un singur copac.

Mă pregătesc de transmisie. Asta înseamnă jumătate de oră de stat în soare. Arde prin cămaşă, prin şapcă, iar noi trebuie să purtăm mereu mâneci şi pantaloni lungi.

Cam aşa arată peisajul în care trăieşte Pio Stefanelo. E italian, e adevărat, dar familia sa se află în Brazilia de mai bine de o sută de ani.

Şi afacerea lor a fost întotdeauna agricultura . Au făcut-o întâi în sud, şi s-au mutat odată cu vremurile în Amazon.

E în blugi şi cămaşă cadrilată şi n-ai zice că suferă de căldură, dacă n-ar transpira abundent.

Ferma Stefanelo are o mie de hectare pe care se cultivă în primul rând soia şi apoi orez. Cea mai mare parte din soia o dă la export.

Ne spune că ferma lui are 1000 de hectare, Pe aproape toate le-a cumpărat la jumătatea anilor '90 când multă lume a aplecat în grabă să muncească la mina. A cumpărat de fapt dreptul de exploatare.

Guvernul i-a promis că dacă se apucă de agricultura intensivă o să-l facă proprietar. Între timp s-a schimbat puterea şi s-a schimbat planul.

Ca şi ceilalţi fermieri care cultivă soia îţi va da acelaşi răspuns. Pământul pe care l-a cumpărat nu avea pădure pe el.

Era gata curăţat. Şi într-un fel are dreptate. În majoritatea cazurilor cultivatorii de soia vin la aşa numitele păduri transformate.

Din ele s-a scos lemnul valoros, apoi au trecut animalele şi pentru ele s-a făcut spaţiu mai mare şi în cele din urmă au venit cultivatorii, care curăţă cu totul.

"E adevărat că folosesc pesticide şi insecticide, dar uitaţi-vă în Europa, de când fac asta şi nu se plânge nimeni.

Totul ţine de echilibru, de modul în care faci lucrul asta." În orice caz Pio e de părere că există o grămadă de prejudecăţi în ce priveşte agricultura în Amazon.

Ştim ce facem şi ce trebuie făcut, ca să păstrăm şi puterea dar să şi rezolvăm o chestiune economică. Dacă nu facem noi lucrul ăsta o să-l facă alţii mai prost pregătiţi şi care vor distruge şi mai mult pădurea.

	Totul e aranjat la milimetru în curte la Pio

În curte la Pio Stefanelo, totul e aranjat la milimetru. Inclusiv cocotierii din care ne taie un ciorchine de nuci, pe care le deschide cu o macetă. Laptele e bun, răcoritor, pulpa aproape coaptă.

O singură problemă au copacii ăştia: nu sunt din Brazilia. I-a adus din Africa.

'Sclava Isaura', cu alt final?

De la Pio Stefanelo o luăm pe un drum de ţară către satul Bella Terra şi restaurantul cu acelaşi nume.

E un sat în care probabil sunt cea mai mare atracţie. Bucătarii se pun pe treabă. O să mâncăm peşte, pui şi otravă la rezonabilul preţ de opt dolari. Aţi citit bine: otravă din manioc.

Planta de manioc conţine o parte toxică. E scoasă prin presare şi uscare în timpul fabricaţiei. Lichidul obţinut se lasă la decantat. Ce e rău rămâne jos, ce e bun se ridică deasupra.

	Pio Stefanelo

Din apa de deasupra se face un sos care, la un loc cu ceva ardei iute, chiar condimentează mâncarea.

Cât aşteptăm masa ne uităm la televizor. E o telenovelă. În reluare mi se spune. Joacă în ea unii dintre cei mai mari actori ai Braziliei, la categoria monştri sacri, aveam să aflu.

Telenovelele braziliene sunt o industrie uriaşă. Cea mai mare televiziune difuzează trei pe zi: la 5 la 7 si la 9. Cea de la 5 e pentru adolescenţi, cu actori care arată foarte bine, cu staruri în devenire.

Cea de la 7 îşi are de obicei acţiunea în Sao Paulo, iar cea de la 9, care e telenovela momentului, e de obicei la Rio.

În cea din urma joacă monştrii sacri. Apoi întreaga zi sunt reluări şi ele la fel de vizionate. Desigur, există şi un canal specializat.

O telenovelă nu ţine mai mult de 6-8 luni. Producătorii trebuie să pregătească mereu ceva nou.

Iar finalurile sunt aşteptate de către întreaga ţară. Ziarele pregătesc momentul şi există chiar dezbateri publice despre deznodământ. De aceea fiecare telenovela are pregătite mai multe finaluri, de obicei trei.

Sunt filmate toate şi în ultimul moment se alege unul din ele. Celelalte nu sunt lăsate balta ci sunt folosite la reluări.

Aşa că lumea se uită din nou, ca să vadă alternativa la ceea ce s-a întâmplat în trecut. Probabil aşa nu e nimeni dezamăgit.

Nu am reuşit să aflu dacă seria difuzată în România la începutul anilor '90, Sclava Isaura, intră în aceeaşi categorie. Sunt sigur că ar fi un motiv bun să fie redifuzat.