Barisal, "grânarul" Bangladesh-ului

Plimbarea cu ricşa pare cel mai bun mod de-a surprinde viaţa oraşelor din Bangladesh.

Te deplasezi destul de repede ca să vizitezi cât mai multe locuri şi totodată destul de încet, astfel încât să nu ratezi aroma locului.

Barisalul nu face excepţie.

Situat la aproximativ 120 de kilometri de capitala Dhaka, oraşul este locul natal al poetului Jibananda Das.

Un romantic incurabil, spun localnicii, care de nenumărate ori a surprins în versuri cele trei surse de viaţă ale regiunii: Kirtankhola, Sugandha şi Dhansiri sunt râurile care străjuiesc Barisalul.

Ele le oferă localnicilor peştele de care au nevoie pentru a supravieţui şi tot ele fac ca plantaţiile din zonă să fie cele mai bogate.

Nu degeaba se spune că Barisalul e "grânarul" ţării.

Dar tot despre Barisal se mai spune că este Veneţia Bengalului.

În afara celor trei râuri, asemănările nu sar însă în ochi.

În locul vestitelor canaluri de navigaţie, aici găseşti mai degrabă străzi înguste, iar la geamurile multor clădiri atârnă rufele puse la uscat.

Aproape la fiecare colţ de stradă poţi întâlni vânzători de legume, care strigă din răsputeri ca să atragă clienţi.

Când şi când, printre ei se strecoară câte un muncitor din port, care duce pe cap o duzină de cărămizi.

Tot pe străzile Barisalului ai ocazia să bei unul din cele mai bune ceaiuri din lume.

Şi tot aici poţi mânca Rasgolla şi Rasmalai, două prăjituri ale căror ingrediente principale sunt laptele şi zahărul şi care, mi se spune, fac faima locului.

Ceva mai la nord de Barisal, însă, lucrurile încep să se complice.

Kirtankhola, râul care în aval este o binecuvântare, se comportă cu totul altfel în amonte.

Sub presiunea sa, malurile au început să se scufunde şi fiecare bulgăre de pământ care se rostogoleşte în apă înseamnă noi necazuri pentru localnici, care văd cum terenul agricol dispare încet-încet.

La fel stau lucrurile şi la zeci de kilometri depărtare, în satul Narasinghapur, unde am ajuns pe înserat pentru a discuta cu oamenii de acolo despre problemele pe care le provoacă schimbările de climă.

Ca mai toate satele din Bangladesh, nici Narasinghapur nu a fost ocolit de sărăcie, ba chiar de curând a rămas şi fără unica sursă de electricitate: generatorul a fost furat.

Câţiva săteni şi-au atârnat de grinzile caselor câte o lampă cu gaz, însă cei mai mulţi trăiesc pe întuneric, pentru că nu-şi permit să cumpere una.

Ba mai mult, se văd puşi în situaţia de a rămâne şi fără recolte, pentru că fluviul Meghna, pe malul căruia îşi au casele, este de câteva ori mai puternic decât Kirtankhola, iar eroziunea solului este mai rapidă.

Unul dintre bătrânii satului, Chunnu Mia Bapary, îşi aduce aminte că acum zece ani recoltele erau bogate şi că localnicii puteau să trăiască aproape un an întreg de pe urma lor.

Acum, însă, ajung abia pentru câteva luni.

Bărbatul îmi spune că de vină sunt inundaţiile din ce în ce mai mari şi mai dese.

„Nu musonii sunt de vină”, continuă el, „ci mai degrabă gheţarii din Himalaya”, care continuă să se topească.

Nu a auzit de încălzirea globală, dar bănuieşte că e ceva legat de ţările din zonă şi nu de Bangladesh.

Nu crede, de exemplu, că milioanele de maşini vechi care circulă prin ţară au dus într-o anumită măsură la împuţinarea recoltei sale.

Nici pescarii din Narasinghapur nu o duc mai bine. De dimineaţă şi până târziu în noapte vâslesc, aruncă plase, aşteaptă.

Dacă au noroc se întorc cu câţiva peşti acasă, dar nu destui ca să-şi întreţină familiile numeroase.

Alaminia are o soţie, şase copii şi doi fraţi mai mici, pe care trebuie să-i hrănească în fiecare zi.

Când l-am întâlnit tocmai se pregătea să-şi arunce plasa în apă. Însă când ne-a văzut s-a speriat şi a început să vâslească cu putere. S-a liniştit când i-am strigat că vrem doar să stăm de vorbă.

Ne-a explicat că se temea ca nu cumva să fi fost de la poliţie, pentru că de curând guvernul din Bangladesh a interzis folosirea plaselor cu ochiuri mici, pentru a proteja puietul din râuri.

Iar el are o astfel de plasă, la care nu vrea să renunţe: ar însemna ca familia sa să moară de foame, mai ales că - din cauza inundaţiilor din ultima vreme - peştele s-a împuţinat în regiune.

În situaţia lui Alaminia se mai află alte câteva sute de mii de pescari din întregul Bangladesh.

Poveştile lor, în următoarea corespondenţă: ne pregătim pentru drumul spre Mawa, unul dintre cele mai importante centre de colectare şi distribuţie a peştelui din regiune.

Dan Vasiliu vă invită să-i transmiteţi opiniile, sugestiile şi întrebările dumneavoastră la dan.vasiliu@bbc.co.uk sau rom.dept@bbc.co.uk