Dan Vasiliu Corespondentul BBC în Bangladesh

	În Dhaka circulă aproximativ 400.000 de ricşe - taxiuri cu tracţiune umană

Însă realitatea a întrecut orice imaginaţie. Încă de la aeroport am simţit în aer miasmele oraşului, o combinaţie între mirosuri de mâncare, gaze de eşapament şi transpiraţie.

Discomfortul olfactiv a fost însă de scurtă durată, întrucât curând atenţia mi-a fost atrasă de agitaţia din jur.

În capitala Banglaedshului, Dhaka, locuiesc aproximativ şapte milioane de oameni, iar în suburbii alte patru milioane, aşa că străzile sunt neîncăpătoare, iar traficul rutier este sub orice critică.

Un drum de câţiva kilometri îl faci în câteva ore şi nu atât din cauza milioanelor de maşini de pe stradă, sau a infrastructurii modeste, ci pentru că regulile de circulaţie sunt inexistente.

	Trafic în Dhaka

Din toate direcţiile apar şoferi nerăbdători, care îţi taie drumul când nici nu te aştepţi şi pentru care semaforul pare a fi doar un stâlp luminat în trei culori.

Cred că acesta este şi motivul din cauza căruia maşinile cu tabla neîndoită sunt atât de rare în Dhaka.

Şi ca şi cum asta nu era de ajuns, în capitală mai există câteva zeci de mii de tuk-tuk-uri, un fel de motociclete acoperite, şi aproximativ 400.000 de ricşe, adică nişte taxiuri cu tracţiune umană.

Acestea din urmă au avantajul că nu poluează, dar blochează şi mai mult traficul, ceea ce face ca maşinile vechi de zeci de ani să producă şi mai multe gaze de eşapament.

Turul oraşului

Fără să cunosc aceste detalii, m-am aventurat într-o călătorie prin Dhaka.

	Portul Sadarghat

Pentru 10 dolari un şofer de taxi s-a oferit să-mi facă turul oraşului.

Primul loc pe care m-a dus să-l vizitez a fost portul Sadarghat de pe râul Buriganga.

Din punct de vedere economic aceasta este una din locaţiile cele mai importante ale oraşului, deoarece face legătura nu numai cu restul ţării, ci şi cu alte localităţi importante din sudul Asiei.

Zilnic circa 30.000 de oameni plătesc 2,5 thaka (moneda naţională în Bangladesh; 1$ = 65 thaka) pentru a călători cu feribotul, sau doar pentru a trece cu una din sutele de bărci pe partea cealaltă a râului.

	Locuitoare din port

Mi s-a oferit şi mie o astfel de experienţă, dar am fost nevoit să refuz din cauza bărcilor dărăpănate care nu mi-au inspirat încredere.

Vâslaşii deveniseră la un moment dat chiar prea insistenţi şi mi-a fost teamă pentru o clipă că voi fi transportat cu forţa.

Noroc cu şoferul de taxi, care pentru un dolar în plus s-a oferit să-mi fie şi ghid în port şi gardă de corp.

Tot el mi-a împărtăşit şi o parte din secretele portului. Aşa am aflat că pe sub micile poduri de lemn, în căsuţele improvizate de pe mal, sau pur şi simplu în aer liber, trăiesc zeci de oameni.

Pentru a mânca scormonesc prin gunoaie, sau aşteaptă mila semenilor lor. Se spală în apa râului şi probabil tot acolo îşi rezolvă şi necesităţile fiziologice, fiindcă nu am văzut nicio toaletă amenajată în zonă.

Comerţul stradal

	Vânzători de fructe

În timpul petrecut în port am avut ocazia să observ şi micul comerţ care se desfăşoară în zonă.

Fel de fel de vânzători care îţi oferă fructe şi ceva care seamăna cu halviţa.

Încercând să-mi croiesc drum printre vânzătorii ambulanţi şi roiurile de muşte, m-am decis să urmez sugestia şoferului de a pleca spre o nouă destinaţie: un loc unde, mi-a promis el, voi putea face şi mai multe fotografii interesante.

Pe drum mi-am inchipuit ca vom merge să vizităm un muzeu, sau poate o altă zonă istorică. În schimb am fost condus spre unul din cartierele cele mai sărace din Dhaka.

Imediat am fost înconjurat de o gloată de copii care, am aflat mai târziu, erau entuziasmaţi de prezenţa mea acolo nu pentru că le făceam poze, ci pentru că reprezentam o potenţială sursă de venituri.

Am intrat apoi într-un labirint de străduţe înguste şi am ajuns într-un loc mlăştinos unde casele erau suspendate la câţiva metri deasupra pământului.

Legătura între ele era făcută de nişte poduri de bambus care păreau la fel de fragile ca şi bărcile din port.

Din nou am refuzat să merg mai departe, mai ales că pe porţiuni foarte mari nu exista nici un punct de sprijin. M-am întors şi am pornit-o pe o mică alee de pământ.

Am văzut în ce condiţii mizere locuiesc oamenii de acolo, cum gătesc la nişte plite improvizate şi cum se spală la găleată.

Credeam că mai rău de atât nu se poate, dar la următoarea cotitură am dat nas în nas cu două femei.

Una dintre ele îi dădea la o parte celeilalte şuviţele de păr şi se uita cu foarte mare atenţie.

Eu am nimerit tocmai când femeia care avea această îndeletnicire a scos ceva din părul prietenei şi a strâns cu putere în unghii.

A fost scena care m-a convins că sosise momentul să mă întorc la hotel.

Ajuns acolo am stat aproape o oră cu capul sub duş, găndindu-mă în acelaşi timp că în vreme ce eu revenisem la comfort oamenii pe care-i văzusem în timpul zilei erau sortiţi să petreacă fiecare moment al vieţii în condiţii mizere.

Curând vaporul BBC va porni în călătorie spre alte zone şi mai sărace şi mult mai periculoase.

Dan Vasiliu vă invită să-i transmiteţi opiniile, sugestiile şi întrebările dumneavoastră la dan.vasiliu@bbc.co.uk sau rom.dept@bbc.co.uk