Delia Radu Realizatoarea serialului "Romii"

Mulţi romi trăiesc în condiţii extrem de precare

Multe familii de romi din centrul şi estul Europei trăiesc în barăci improvizate, fără lumină şi apă.

Activiştii pentru drepturile omului s-au declarat îngrijoraţi de numărul tot mai mare de familii rome evacuate din locuinţe şi de faptul că acestea nu au acces la mijloacele legale prin care să rezolve problema lipsei de adăpost sau a condiţiilor precare în care locuiesc.

Episodul al cincilea al serialului “Romii” discută câteva teme: locuinţă-locuire, vizibilitate-invizibilitate a problemelor romilor, atitudinea autorităţilor şi atitudini colective faţă de aceste probleme.

Romul invizibil

Dealurile de humă de la periferia oraşului Ocna Sibiu adăpostesc comunitatea locală a romilor, cu casele lor de chirpici. Ici-colo, coasta dealurilor e găurită de bordeie cu uşi din scânduri. Majoritatea sunt părăsite pentru moment dar localnicii spun că unii romi se adăpostesc, la nevoie, în cavernele săpate în inima dealurilor: locuinţe sociale de la Mama Natură. Ce fel de loc e ăsta? În principiu, se numeşte Strada Lămorului, dar toata lumea îi spune “La Râpi”.

Ocna Sibiu, strada Lămorului, loc căruia toată lumea îi spune 'La Râpi'

La Râpi sunt dese alunecările de teren. Petruţa Paraschiva a fost îngropată de vie, anul trecut, în propria casă. S-a trezit după câteva ceasuri la spital, din fericire doar cu un picior fracturat.

“Ui aicea, doamnă, eu am fost îngropată aicea jos. Una cu moartea, una cu pământul. Întrebaţi vecinii care m-or scos!”

Un vecin povesteşte: “O venit până la poartă pământul aicea. Şi femeia asta o fost sub pământ, noi am scos-o. Pe urmă au venit de la Consiliu, că ne dă curţi, că ne dă… şi nu s-o rezolvat nimica. Ne trimite de la Perju la primar, de la primar la Perju, şi tot aşa…”

Mihai Perju este arhitectul-şef urbanist al staţiunii Ocna Sibiu şi lucrează la primărie din anii ’70.

Prima reacţie a oficialilor: datele ultimului recensământ arată că în Ocna Sibiu nu există romi, deci “nu avem romi, ţigani, aici”. Teama de discriminare, slaba stimă de sine sau dorinţa de a se simţi integraţi îi fac pe mulţi romi să nu-şi declare etnia. Potrivit estimărilor Uniunii Europene, în România trăiesc aproape două milioane şi jumătate de romi dar la ultimul recensământ doar o jumătate de milion şi-au declarat apartenenţa etnică. Declaraţi, nedeclaraţi – ce au de gând autorităţile cu cetăţenii de la Râpi? Pe hârtie, problema a fost rezolvată: zona a fost declarată “de interdicţie” fiindcă e primejdioasă iar Consiliul Local a aprobat un plan de mutare a oamenilor în presupuse viitoare noi locuinţe. Pentru acestea, însă, nu sunt fonduri, iar Mihai Perju e de părere că ele ar trebui furnizate de ONG-uri sau de străinătate.

Petruţa Paraschiva continuă să trăiască sub malul abrupt care se poate prăbuşi oricând. 'Dumneata ai mai avea curaj să dormi măcar o noapte aici?'

“Situaţia asta datează de la începutul secolului XX, adaugă oficialul. Aşa sunt ei, au stat în bordeie construite din chirpici, locuinţe improvizate, fără rezistenţă, fără utilităţi. Plus că sunt oameni fără ocupaţie.”

O parte dintre oamenii râpilor au avut slujbe pe vremea comunismului. În prezent însă, pe lângă greutăţile de care se lovesc când caută de lucru, romii din Ocna Sibiu mai au o problemă.

“Nu fac acte la oameni, sunt copii de 14 ani şi nu le fac acte la Poliţie. Suntem ca animalele, or spus că nu mai avem voie să stăm aicea”, se plânge Paraschiva.

Un vecin de-al ei sugerează că autorităţile ar trebui să le facă buletine de Ocna, fiindcă locuiesc de zeci de ani în zonă.

Mihai Perju afirmă însă că râpenilor nu le pot fi eliberate acte de identitate “pentru că nu sunt proprietari nici pe teren, n-au domiciliu, nu au extras de carte funciară. Nu pot să-i dau actul că locuieşte acolo dacă nu prezintă actul doveditor că e proprietar pe bunul respectiv. Ar mai fi ajutoare de şomaj şi altele, pe care le-ar putea primi, dar ei nu au acte de identitate.”

Cum în România, fără buletin, nu exişti, ne-am întors, pe altă cale, de unde-am plecat: nu există romi în Ocna Sibiu. Comunitatea de la Râpi a trecut prin trei regimuri politice diferite. Dar până acum, nici unul dintre ele nu s-a angajat să spargă cercul vicios al excluderii sociale, al pericolului fizic şi al sărăciei în care traiesc râpenii.

Chirpici cu autorizaţie

Ilie Adam trăieşte în Izvoarele – Prahova. Locuieşte cu nevasta şi cei patru copii ai lor într-o casă de chirpici, cu doua odăi. A fost disponibilizat după 25 de ani de muncă în fabrică. Acum îşi doreşte să extindă casa, cu două camere.

Oricât de modeste sunt casele romilor, interiorul e imaculat

“Nu pot să obţiu aprobare, costă bani mulţi. Au zis să-i dau drumu-aşa. Dar trebuie să am o aprobare la mână, mi-e frică, dacă-mi dă amendă, de unde să dau bani? Dar alţii sunt mai rău, au copii mai mulţi, au avut serviciu şi l-au pierdut, tot aşa prin şomaj, prin ordonanţă…”

Un astfel de caz, în care oamenii o duc mai rău, este cel al familiilor Gherghinoiu - cinci familii trăiesc în patru case cu o curte comună. Toţi sunt şomeri şi trăiesc din ajutorul acordat de Consiliul Local pentru munca în folosul comunităţii şi din alocaţiile copiiilor: cu banii primiţi îşi şterg datoriile la magazinele de alimente, care se refac în luna următoare.

Multă mămăligă, icoane, broderii

Membrii familiei extinse Gherghinoiu trăiesc, deci, toţi la un loc dar sentimentul că împart şi bunele şi relele îi ajută pe toţi să supravieţuiască. Au o mică bucăţică de pământ în spatele casei unde au plantat legume. Grădina e bunul lor cel mai de preţ. Rar se întâmplă ca o familie de romi să aibă pământ în proprietate în România şi, în genere, în Europa de est. Gherghinoii au moştenit lotul de la unul dintre bunici, veteran de război recompensat de statul roman.

Marea problemă a familiei Gherghinoiu e cum să facă să hrănească toate gurile. Una din strategii: cumpără câte-o dublă de mălai şi fac multă mămăligă; pâinea-i scumpă; de ea se ating mai rar.

“Fac mâncare să mănânc o dată. Mai pe seară facem altă mâncare şi ne întrebăm: ce punem mâine în oală? Aşa am ajuns noi astăzi. Plouă prin acoperiş. Ce-avem aicea sunt făcute pe timpul lui Ceauşescu. Acum n-avem ce face decât să ne strângem să mâncăm.”

Pe din afară, locuinţele le sunt dărăpănate. Dar pe dinăuntru sunt îngrijite şi decorate cu dragoste, ca mai toate casele de romi. Elena Gherghinoiu a pus busuioc la icoanele de pe pereţi; multe din broderiile din casă au fost făcute de mâna ei.

‘Palatele ţigăneşti’: o arhitectură ‘jazzy’

Un alt sat, o altă casă: Donică Mihai e fiul unui lider rom local din Vlaşca-Feteşti şi are casa decorată cu fresce. Pe zidurile din afară ale casei sunt pictaţi tigri, o scenă de vânătoare, o tânără în fustă scurtă... Deasupra uşii de la intrare – o natură moartă cu fructe. Casa, impresionant de mare, cu acoperiş strălucitor, e un semn al statutului diferit al familiei.

Donică Mihai e fiul unui lider rom local; casa spaţioasă, ornamentarea şi acoperişul sclipitor vorbesc despre statutul lui special în comunitate

Aproximativ 5% din romii care trăiesc în România sunt avuţi şi au vile cu multe etaje, cunoscute sub numele de “palate ţigăneşti”. În ochii multora, aceste “palate” sunt întruchiparea prostului gust. Însă arhitectei Mariana Celac, una din vocile cu autoritate în cultura românească, i s-a părut fascinant că o identitate socio-etnică a ales să se exprime prin arhitectură. Mariana Celac admiră lipsa de inhibiţie a noii arhitecturi rome; a studiat-o şi a organizat, cu câţiva ani în urmă, o expoziţie de fotografie pe această temă. Evenimentul a fost la fel de controversat ca şi palatele înseşi.

“Colegii de generaţie stăteau literalmente cu spatele la fotografii, pentru că le era foarte greu să digere imaginile. Pe de altă parte, era o lume foarte tânără care a luat totul cu mult mai multă relaxare. Atunci m-am gândit că probabil, dacă aş fi fost mama unui tânăr de 20 de ani, în anii 1920, în Manhattan, şi aş afla că fiul meu se duce seara să asculte jazz, aş fi fost la fel de indignată sau aproape la fel de indignată cum sunt colegii mei, pentru că cred că raportul dintre cele două fenomene este foarte asemănător”, spune Mariana Celac.

Mariana Celac a remarcat puternicul caracter de scenografie în arhitectura vilelor rome, fragilitatea acoperişurilor metalice, uneori suflate de câte-un vânt mai puternic şi un permanent proces de metamorfoză în înfăţişarea marii case.

“Un acoperiş e înlocuit cu cupolă; cupola dispare; apare o turlă; turla e dată jos şi se face acoperiş ca la McDonald’s; acoperişul ca la McDonald’s pleacă şi se fac acoperişuri foarte înclinate, ca la munte. Iar mormanul de nisip la poarta casei este semnul unui şantier perpetuu şi cred că acesta este substitutul pentru orizontul schimbat al unei îndelungate migraţii.”

Evacuaţii

Romul rătăcitor? Cine ştie? Unele comunităţi sunt sedentare de sute bune de ani –altele nu. Unii căldărari îşi ţin şi-acum cortul ridicat şi operaţional în spatele casei. Cât despre renovarea continuă a vilelor – iată un lux pe care puţini romi şi-l permit. La sate, cei mai mulţi romi o duc greu. La oraş, adeseori, o duc mizerabil.

Pentru această familie de romi bucureşteni evacuaţi, până şi o gheretă de colonie ar fi mai bună decât singurul adăpost pe care şi l-au improvizat: un fel de ladă de 2/1,5 metri, în care dorm 11 persoane

Este cazul Lilianei, care are cinci copii. “Suntem şapte persoane care stăm într-o cameră. Când e frig, se udă tot peretele, am un băieţel bolnav de astmă. La mine poate n-ar fi aşa, dar dacă n-am condiţii, trăiesc cu cinci copii, aici mănâncă, aici se culcă, aici merg la toaletă…”

Liliana este unul din zecile de romi pe care autorităţile din Piatra Neamţ au hotărât să îi dea afară din apartamentele în care stăteau cu chirie şi să-i trimită în afara oraşului, la o fostă fermă de pui, şi în amenajări de şantier. Autorităţile locale au promis că le vor oferi condiţii de viaţă mai bune romilor şi argumentează că au luat măsura evacuării lor ca răspuns la cererile cetăţenilor.

“Suntem locuitori şi plătitori de impozit ai acestui oraş, români de naţie. Nu avem linişte niciodată; zi şi noapte muzica pusă cât se poate de tare. Nu avem curăţenie. Când e cald afară, e un miros infernal. Nu se mai poate locui aici. Toţi sunt romi, eu ştiu care-i bun şi care-i rău? Se vede după cum arată blocul cât îs de buni”, se plânge o doamnă din Piatra Neamţ.

În pofida protestelor societăţii civile, multe grupuri sau familii rome sunt evacuate din locuinţe – de regulă lângă gropile de gunoi ale oraşelor. Aici, aşezările sau coloniile de barăci cresc întruna. Activiştii romi atrag de pildă atenţia că la Cluj, pe lângă Pata Rât, au apărut coloniile Pata Rât 2 şi Pata Rât 3.

Case arse

Dar s-a întâmplat ca romii să îşi piardă locuinţa şi în urma conflictelor inter-etnice.

În România, după căderea comunismului, au avut loc numeroase atacuri violente împotriva romilor.

Lamâiţa Maci- în mijloc; e ora prânzului: cartofi prajiţi şi turtă, frământată de fiica Lamâiţei

În toamna anului 1990, românii, turcii şi macedonenii din comuna Mihail Kogălniceanu au atacat comunitatea de romi după o ceartă în barul local. Printre cei afectaţi atunci se numără Lamâiţa Maci şi Venus Stoica, ale căror case au fost incendiate.

“N-a dat prima seară dar a doua seară, într-o marţi, ne-am ascuns şi ne-a dat foc. Animalele au fugit, totu-a ars - televizoare, mobilă, butelii, tot…” - îşi aminteşte Lămâiţa Maci.

“Puteam să ard cu copii cu tot, eram lauză, eram în pat. Când s-a apropiat, atunci am fugit cu copiii în pădure, era ploaie, eram vai şi-amar”, adaugă Venus Stoica.

Gheorghe Ambrozie este agent şef principal la Poliţia din Kogălniceanu: “Eram aicea când s-a întâmplat evenimentul, pe fondul unor fapte anti-sociale comise de o parte din persoanele de etnie romă. Nu aveau servici, căutau copiii prin buzunare, le luau banii, ba chiar şi alimentele din geantă când mergeau copiii la şcoală. Ulterior, satul s-a supărat pe ei, a răbufnit, şi le-a distrus, le-a incendiat câteva locuinţe. Au fost vreo 27 de case distruse…”

Kogălniceanu-casă "reconstruită de nemţi"

Poliţia nu a intervenit.

“Imediat după revoluţia din ’89, nu s-a intervenit poate şi din considerente obiective. Structurile politice erau cum erau, forţele de ordine erau cum erau, nu ca acum când s-au aşezat structurile, comunităţile sunt mai conştiente că prin forţă şi prin violenţă nu-ţi poţi rezolva problemele” - explică un oficial IGP, comisarul Ştefan Câmpean.

Vreme de aproape un an, romii din Kogălniceanu s-au refugiat în alte localităţi. Ulterior, mai toate casele incendiate au fost reconstruite cu ajutorul guvernelor român şi german iar romilor li s-a cerut să îşi retragă acţiunea depusă în justiţie, în numele păcii locale multi-etnice.

15 ani mai târziu

Primarul din Kogălniceanu, Valeriu Iosif Mureşan, spune că şi acum mai vin la el săteni nemulţumiţi de romi.

“Din când în când vin oameni serioşi din comună, exasperaţi, şi-mi spun: ‘domnule primar, dacă vreţi să nu aveţi vreun eveniment de genul ’90, vă rog frumos, faceţi ceva, cu Poliţia, să intervină peste ei, să-i potolească puţin. Fiindcă merg cu câte cinci-şase căruţe în câmp la oameni, le fură porumbul...”

Dar cum vede poliţia locală problema furturilor de produse agricole?

“Nu persoanele de etnie romă ocupă primul loc; ei sunt o minoritate, sunt foarte puţini - explică dl Ambrozie. Sunt şi din partea românilor, sunt şi din partea cetăţenilor de altă naţionalităţi. Nu am făcut o separare, să mergem la ţigan, că e ţigan şi fură. Dar, ce se întâmplă, neavând un loc de muncă, nerealizând un venit... majoritatea agenţilor economici se feresc, efectiv, să-i angajeze, fapt pentru care sunt nevoiţi să mai recurgă la anumite fapte anti-sociale” - declară Gheorghe Ambrozie.

Venus Stoica: "Mascaţii intră noaptea peste noi. Fetiţa asta mică deseori a fost speriată"

Romii acuză autorităţile locale că îi tratează abuziv.

“Vin fără mandat de percheziţie, că e 12.00 noaptea, că e 10.00, intră peste mine, cu câini, nu bat la uşă, nu strigă la poartă; copilul meu, fetiţa asta mică, deseori a fost speriat”, se plânge Venus Stoica.

Primarul Mureşan spune că obişnuieşte să “treacă seara să-i vadă pe romi cum se mişcă”; în Kogălniceanu se fac razii “pentru că am dat o hotărâre prin Consiliul Local ca după lăsarea întunericului să nu mai iasă cu căruţele din curte, pentru că furau foarte mult; dl Ambrozie ar trebui să aplice sancţiuni pentru nerespectarea acestei hotărâri”.

O vecină a lui Venus Stoica povesteşte: “Aduc mascaţii, şi dacă, să zicem, îl arestează pe copilul meu, nu ne dă voie mascaţii să stăm nici în curtea Poliţiei. E ca-n junglă!”

Poliţia locală admite ca la razii iau parte trupele anti-tero dar
neagă că ar fi vizaţi numai romii.

“Nu e vorba că au de-a face cu mascaţii. Noi întreprindem şi activităţi de prevenire, fapt pentru care, la anumite perioade de timp, aducem trupele DIAS, aducem jandarmi, dar nu patrulăm numai în zona cartierelor de romi, ci în întreaga comună. Deci nu-i marginalizăm, să zicem ca ne ducem numai peste ţigani. Fiindcă ţiganul, ce, stă numai acasă? Se plimbă şi prin localitate, are acces la magazine, la căminul cultural, şamd, deci nu putem să stăm localizaţi numai într-o anumită zonă”- a declarat Gheorghe Ambrozie.

10% din romi au părăsit comuna şi acum lucrează în străinătate. Cei rămaşi acasă se plâng de sărăcie, şomaj şi de faptul că primarul a redus ajutoarele deşi cere aceeasi cantitate de multă muncă în beneficiul comunităţii.

Primarul Mureşan afirmă că predecesorul său a greşit şi a acordat anterior ajutoare prea mari; el speră să primească fonduri europene, care să ajute la “integrarea romilor în societate”.

O poveste diferită, cu început similar: cazul Săruleşti

La Săruleşti - Calăraşi, situaţia este diferită: străzile din “ţigănie” sunt pietruite, comunitatea romă are o grădiniţă nouă iar autorităţile locale derulează multe proiecte în parteneriat cu romii.

Gogu Mihai a încercat să îmbunătăţească relaţiile dintre romi şi autorităţi

Nu a fost aşa dintotdeauna - în 1990 a avut loc un incident similar celui de la Kogălniceanu, împotriva romilor căldărari.

Fostul vice-primar, Nicolae Ghedzira, care atunci a luat parte la atac, e de părere că “acum, cine este conştient îşi dă seama că s-a greşit şi că ar trebui să regretăm cu toţii ceea ce s-a întâmplat. Oricând cineva putea să o păţească rău acolo, era noapte, zburau pietre, zburau sticle, au luat foc câteva case, s-a intrat cu utilaj... După aceea, poliţiştii au dat amenzi haotic, care a fost bătut a rămas bătut. Şi am depăşit momentul.”

Atât comunitatea romă cât şi românii aveau, de fapt, o problemă comună, subliniază Nicolae Ghedzira.

“Tranziţia era una insuportabilă şi pentru ei. Nimeni în mediul local nu mai cumpăra cazane de ţuică sau prea puţine. Ei, prin tradiţie, sunt foarte buni meşteşugari, practic sunt nişte bijutieri în felul în care lucrează şi prelucrează fierul… şi, la un moment dat, ne-am pus problema, cu ei: din ce să trăiască?”

Comunitatea romă de la Săruleşti e mai tradiţională şi mai puţin dispusă la contacte cu autorităţile decât cea din Mihail Kogălniceanu. Unul dintre romi însă, Gogu Mihai, a decis să se ocupe de îmbunătăţirea relaţiilor şi să comunice cu autorităţile locale. Întâi de toate - în problema ajutoarelor sociale.

“Am discutat cu domnul vice-primar când s-a dat legea asta şi mi-a zis: ‘uite, Gogule, aşa, aşa, ei trebuie să aibă acte şi tu trebuie să te duci să le faci’. Iar Poliţia m-a ajutat, nu m-a gonit. Dar căldărarii a fost fricoşi, de când îi căuta politia de bani, de monezi de aur; nu vroiau să aibă de-a face cu Poliţia; pe urmă m-am convins cu ei că nu le face nimic, am zis că îmi pun gâtul jos dacă le face cineva ceva.”

Autorităţile locale i-au ajutat chiar pe romi să îşi deschidă firme şi au administrat diverse proiecte de infrastructură.

Problemele rămân

Nicolae Ghedzira, care a iniţiat reluarea relaţiilor cu romii, nu a mai fost ales viceprimar. Nici ‘consilierul’ său, căldărarul Gogu, nu mai e primit bine la primăria din Săruleşti.

Legea română pedepseşte discriminarea şi prevede acces neîngrădit pentru toată lumea în locurile publice. În ultimii trei ani, Consiliul pentru Combaterea Discriminării a emis în jur de 60 de sancţiuni şi aproape jumătate din ele sunt legate de discriminare împotriva romilor.

Consiliul nu are competenţe în cazurile de acţiuni cu caracter fascist, considerate infracţiuni penale.

În centrul Bucureştiului s-au putut vedea ani de zile inscripţii de genul “Moarte ţiganilor”, uneori cu o zvastică desenată lângă. Majoritatea trecătorilor le dezaprobă, dar nimeni nu le şterge.

Potrivit unui raport al OSCE, cele mai multe atacuri de tipul ‘skinheads împotriva romilor’ au avut loc în Cehia, Bulgaria şi Slovacia dar incidente asemănătoare au fost raportate în toate ţările central şi est-europene.

Serialul "Romii" este difuzat sâmbăta la ora 14.00 şi în reluare duminica la ora 21.00.