BBCRomanian.com
Rusă
Ucraineană
Albaneză
Sârbă
 
Ultima actualizare: 08 Iulie, 2005 - Published 08:13 GMT
 
Trimite unui prieten Versiune pentru tipărire
Romii: supravieţuire culturală, cultura supravieţuirii
 

 
 
Căldărar din Brateiu
Romii şi cultura lor au supravieţuit vreme de mai bine de un mileniu. Dar povestea acestei supravieţuiri nu e unitară, precum a altor popoare europene. Grupurile calificate în ansamblu drept ‘ţigani’ sunt adesea extrem de diferite şi ţin să-şi sublinieze diferenţele. Mulţi romi se definesc prin vechile meserii ale strămoşilor, unele dispărute, altele reinventate în anii tranziţiei.

Episodul al treilea al serialului “Romii” îşi propune să schiţeze câteva răspunsuri la întrebările: ce-i desparte, ce-i uneşte şi cum arată relaţiile dintre romi şi ne-romi, în cultura tradiţională?


Comunităţi profesionale

Clejani, sat prăfuit din Câmpia Română, a găzduit de secole o academie informală de lăutarie.

Unul dintre membrii faimosului Taraf din Clejani, Dumitru Baicu, zis Cacurică, îşi aminteşte de anii copilăriei şi ai educaţiei lui muzicale.

Taraful Haiducilor la Hanul lui Manuc: în prim plan - Cacurică (Copyright Youri Lenquette, sursa Divano Production, agenţia de impresariat a "haiducilor")

“În ’42 a murit taică-meu, când a venit de pe front, şi mi-a rămas ţambalul de la el. Şi-atuncea, cu ţiganii de aici, mă duceam şi eu şi învăţam cu ei. Mai veneau oameni bătrâni şi ne ziceau: ‘uite, tatică, cânt-aşa, fă aşa, drege-aşa, ne mai puneau să cântăm şi cu gura… alţii cu viorile… alţii cu câte-un violoncel din ăla mic, pe care-l târau după ei… ne strângeam cu toţii în ţigănie şi cântam cum dădea Dumnezeu.”

Comunităţi precum cea din Clejani le-au predat copiiilor, din generaţie-n generaţie, tehnici, cunoştinte şi meşteşuguri. Adesea se întâmplă ca asemenea comunităţi să pună apartenenţa profesională deasupra celei etnice.

Traian Caldarar, de pildă, locuieşte la Brateiu, o comunitate de romi căldărari de lângă Sibiu.

Lucrează arama şi vinde ibrice, cazane şi alambice făcute cu mâna lui. A început să îl înveţe şi pe fiul lui, Enisei, cum se lucrează cuprul.

Păstrarea limbii

Enisei amestecă în vorbire cuvinte romani şi româneşti; e bilingv, ca, de altfel, mulţi romi din estul Europei. Acasă şi în sat vorbeşte limba maternă.

Limba a jucat un rol-cheie în continuitatea culturii rome. Iubitorii de romani pun accent pe cât de poetică e această limbă: de exemplu, pentru “cutremur” în romani se foloseşte în unele zone sintagma “dansul pământului”.

Traian Căldărar, din Brateiu: "Obiectele pe care le facem, munca noastră, ne reprezintă"

Dar, în acelaşi timp, scepticii subliniază că limba nu îi uneşte neapărat pe romii europeni, care vorbesc dialecte diferite şi, dincolo de un nucleu comun de vocabular, s-ar putea să nu se înţeleagă unii cu alţii.

Există însă un lucru mai important decât aceste diviziuni, explică Gheorghe Sarău, care predă romani la Universitatea Bucureşti.

“Este o structură intactă, care se păstrează foarte bine în foarte multe dialecte. Iar o limbă nu se judecă după lexic, ci după structură. Limba romani a avut această structură pe care a păstrat-o în mod miraculos, spre deosebire de alte popoare care au avut scriere, instituţii, şi care au pierdut limba. Limba romani nu a avut niciodată instituţii, nu a avut scriere mult timp şi totuşi s-a păstrat miraculos; în plus, rupându-se de contextul indian înainte de anul 1000, este mult mai aproape de sanscrită, păstrează, de pildă, cele opt cazuri.”

Acest grad de sofisticare poate apărea ca o surpriză în ochii multor est-europeni, înclinaţi să vadă în romani nu o limbă, ci un “argou”. Apreciere limitată şi cu cauze multiple: una dintre ele este închiderea şi păstrarea propriilor secrete, practicată în multe comunităţi de romi, care au simţit că numai aşa pot supravieţui. În plus, comunităţile rome par să pună mare preţ pe diferenţele dintre ele.

“Ţigani de mătase”

În satul transilvănean Apoldu de Sus, unul din liderii locali ai romilor, Ilie Ciociu, povesteşte că strămoşii lor erau cărămidari. Ilie Ciobanu, prieten al familiei Ciociu, ţine să sublinieze că cei din Apold sunt diferiţi de căldărarii din Brateiu.

Ilie Ciociu şi Ilie Ciobanu, din Apoldu de Sus: cafele şi dezbateri despre problemele romilor, în casa unuia dintre consilierii locali romi

“Noi suntem ‘ţigani de mătase’ cum s-ar spune, mai domnoşi, adică am lucrat lucrurile din care se câştiga bani. Cărămida, coşuri de nuiele, chestii din astea. Dar lumea le-a cam uitat, le-a cam dat deoparte.”

“Nici noi nu ştim, completează dl Ciociu, suntem de ‘mătase’? Ştim să vorbim româneşte şi ţigăneşte. Avem separat cimitire. Aşa a fost din moşi-strămoşii noştri, să fim separaţi. Şi nunţile la fel, noi nu chemăm români la nuntă, numai de etnie romă”.

Ilie “de mătase” scoate din buzunar o veche carte poştală exotică: o şatră de nomazi de la-nceput de secol XX: ‘noi n-am fost aşa; noi n-am prins aşa ceva’ – e una din concluziile vizitei.

Alte diviziuni

Mihai Ilie Stan, în schimb, acum în vârstă de 63 de ani, a prins ‘aşa ceva’: s-a născut, a copilărit şi s-a însurat la cort şi căruţă, şi evocă viaţa căldărarilor nomazi din România anilor ‘50.

Căldărari din Săruleşti

“Acolo stăteam o săptămână, dincolo două, când venea iarna stăteam două-trei săptămâni într-o comună. Aranjam cu miliţia să nu ne gonească, să nu murim de frig pe drumuri. Făcea bulibaşa o căldare, un lighean, ceva… şi era şi miliţia mulţumită. Tot aşa până-n ’70 când ne-am făcut toţi case.”

Comunitatea din care face parte Mihai Ilie Stan s-a stabilit la Săruleşti. După 1990, au început să adune metal şi să îl vândă. Fiul lui Mihai, Gogu, spune că ei sunt foarte diferiţi de restul romilor din sat.

“Căldărarii sunt în gară, ursarii sunt la Sănduliţa. Sunt două posturi. Eu nu pot să dau fata să se mărite cu altul, cu un caştaliu, noi avem tradiţia noastră.”

Caştalii e numele dat celor care nu mai vorbesc limba dar se consideră romi. De altfel limba şi asumarea etniei reprezintă un criteriu simplu de clasificare a diverselor grupuri de romi, spune Ion Stoica Nicuşor, student la drept şi activist rom pentru drepturile omului.

“Cei tradiţionali sunt cei care au portul, păstrează limba, trăiesc sub bulibaşă. Cei semi-tradiţionali păstrează limba dar au renunţat la port tradiţional, păstrând unele coduri tradiţionale . Iar a treia categorie de romi - romanizaţi, cum li se spune - sunt cei care recunosc că sunt dar nu vorbesc limba şi au aceeaşi cultură ca şi majoritarii. Şi mai sunt, apoi, cei care nu recunosc că sunt romi.”

Reîntoarceri identitare

Ilie Adam locuieşte în satul Izvoarele, Prahova. Cei din comunitatea lui se recomandă ca români. În schimb românii, majoritari în sat, le spun “ţigani”.

În Izvoarele şi în împrejurimi s-au înmulţit în ultima vreme caii de tracţiune

Ilie Adam şi fratele lui, Ion, au rămas amândoi fără slujbă.

“Am avut o ‘cultură’ a noastră, făceam cărămidă, potcoveam caii, dar după aia ne-am luat cu serviciul. Am făcut studii, şcoala generală, profesională, am lucrat 20 de ani dar acuma ne-a disponibilizat prin ordonanţă.”

Oamenii din sat au multe căruţe şi cai aşa că fraţii Adam au redeschis fierăria tatălui lor şi s-au reîntors la meserii tradiţionale ale romilor: vindecă şi potcovesc cai.

Există şi cazuri ale unor romi, în general ‘caştalii’ tineri şi educaţi, care au hotărât să se reîntoarcă la limba maternă şi identitatea etnică. Delia Grigore a crescut în vremea comunismului şi îşi aminteşte că, din cauza politicii de asimilare etnică ale acelei perioade, părinţii ei se fereau să-şi mai recunoască originea.

“Părinţii noştri căutau să nu se afle lucrul ăsta, să nu se ştie. Ei au făcut parte dintr-o generaţie care a avut acces, cât de cât, la o viaţă medie, cum era în comunism. Economic, foarte multor romi le-a fost mai bine în comunism. Dar identitar au fost zero.”

Delia Grigore

După 1990, când existenţa minorităţii rome a fost recunoscută oficial, Delia Grigore a reînvăţat romani, şi-a luat doctoratul în antropologia culturii rome şi predă acum la Universitatea Bucureşti.

Elitele rome se luptă în prezent să traseze harta identităţii culturale rome, a Romanipen-ului, a codurilor simbolice şi a sistemelor de valori care-i definesc pe romi. Operaţiune delicată, fiindcă riscă să producă un construct unitar de hârtie, în care romul viu să nu se regăsească – avertizeaza şi se auto-avertizează Delia Grigore.

Oglindirea în ochii Celuilalt

Harta Romanipen-ului seamănă cu un mozaic din care unele piese parcă stau gata să sară din aranjament. Aliajul subtil limbă-meserii-valori le ţine lipite, pe unele, în tablou. Dar mai e un liant: diviziunea romi-neromi. Romii şi ‘gagiii’. ‘Rom’ înseamnă ‘om’, e un cuvânt vechi indian; ne-romul, celălat, e numit Gadjo, „gagiu” – dacă românizam pronunţia.

Diferenţa între “noi” şi “ei” a jucat un rol important în cultura diverselor comunităţi de romi. Romii au fost respinşi de populaţia majoritară şi, la rându-le, au respins-o. Au fost persecutaţi, înrobiţi sau asimilaţi forţat. Aşa că romii au încercat să stabilească relaţii speciale cu Ceilalţi.

Separarea nu a însemnat lipsă de negociere – atrage atenţia scriitorul Vasile Ionescu. Un exemplu: obiceiul paparudei, pe care Vasile Ionescu îl explică din perspectivă etno-profesională şi a psihologiei relaţiei cu Celălalt.

Paparude - fotografie din 1935

"Ţiganul era interesat să nu plouă, că-i strica cărămizile. Românul era interesat sa plouă ca să rodească ogorul. Şi atunci, în cultura românească a apărut ideea că “trebuie furate tiparele ţiganilor şi aruncate în fântână”. Au fost cazuri în care ţigănci au fost condamnate fiindcă au fost descoperite “clocind cărămizile” (în credinţa lor, dacă stăteau pe cărămizi şi “le cloceau”, nu ploua). Şi romii, pe de altă parte, ca să-şi poată negocia relaţia cu românii, au recurs şi ei la paparude, “fetele noastre care aduc ploaia”.

“Romii spun puţine despre realitatea în care trăiesc dar nu se feresc să-şi povestească legendele”, explică scriitorul polonez Jerzy Ficowski, care a învăţat limba romani şi a început să adune cântece şi povestiri ale romilor imediat după cel de-al doilea război mondial.

Jerzy Ficowski a cules un mit al originii “Celuilalt”, care explică apariţia primilor oameni blonzi printre locuitorii Pamântului, iniţial bruneţi şi întunecaţi la culoare cu toţii.

Şatra - imagerie 'exotică' de secol XIX

“Deodată, totul de jur împrejur se făcu alb şi înspăimântător. Un viscol iscat din senin zgâlţâi pânza corturilor. Apoi, din vârtejul furtunii se înfăţişă o fată nespus de frumoasă. Faţa şi mâinile îi erau albe ca zăpada, iar părul îi sclipea ca aurul luminat de razele soarelui. Fata le spuse că e fiica Regelui Ceţurilor şi că s-a hotărât să fugă din ţara zăpezilor veşnice fiindcă a auzit că-n lumea oamenilor se află ceva minunat, numit iubire. “Inima mea e un sloi de gheaţă. Cine mi-ar putea arată ce e iubirea?” – întrebă prinţesa. Un tânăr chipeş, pe nume Korkoro, făcu un pas înainte şi zise: “Mi-ai căzut dragă de cum te-am văzut. Iubirea e ce simt eu pentru tine, şi ea-ţi va încălzi inima"

Korkoro înseamnă “singur”, cel singur. Povestea spune că a trăit fericit 20 de ani cu fata, şi-n fiecare an ea mai năştea un copilaş bălan. În cele din urmă, însă, tatăl prinţesei s-a răzbunat, şi-a luat fata înapoi şi l-a trimis pe “cel singur” la capătul pământului. Copiii lor, spune legenda, sunt strămoşii blonzilor de azi.

“Cu cât aceste legende sunt mai departe de realitate, cu atât mai mult se perpetuează – cum ar fi, de pildă, legenda ţigăncii care a furat un cui la răstignirea lui Isus sau cea care spune că romii sunt fii de faraoni”, subliniază Jerzy Ficowski.

Există multe mituri care explică migraţia continuă sau sărăcia romilor. Unele spun că ei ar fi fost “pedepsiţi” pentru păcate precum cel de a-l fi “îndemnat” pe Iuda să îl trădeze pe Isus sau de a fi făurit cuiele răstignirii.

Romii – personaje în tradiţiile altora

Un alt mit, repovestit şi de regele autoproclamat al romilor, Florin Cioabă, spune că romii au sosit prea târziu când Dumnezeu a împărţit bunurile pământului.

Regele autoproclamat al romilor, Florin Cioabă

“Când s-au împărţit binecuvântările şi toate cerealele, toate popoarele, din fiecare seminţie, au mers cu câte un sac şi Dumnezeu le-a pus acolo grâu, porumb, tot ce trebuia. Când a venit şi romul nostru, n-avea sac! Şi Dumnezeu a spus: ‘ţie unde să îţi pun, că n-ai sac!’ Şi el a răspuns: ‘Doamne, pune-mi mie la ceilalţi, că-mi iau partea mea de la ei.”

Din punctul de vedere al romilor, este o poveste despre cum de la bun început romii au fost lăsaţi fără nimic şi care explică secolele în care nimic nu a fost al lor.

La polul opus este punctul de vedere al celorlalţi, în ale căror poveşti romii au o imagine de “hoţi pentru eternitate” - cu unele excepţii, cum ar fi o legendă sârbească care spune că cerşetorii romi nu fac altceva decât să adune ce li se cuvine de fapt.

Folclorul majorităţii popoarelor din centrul şi estul Europei conţine poveşti pline de ceea ce cercetătorii numesc ‘raţionalizări ulterioare’, menite să “justifice” excluderea şi marginalizarea romilor.

Povestea Păpuşii

Poetul polonez Jerzy Ficowski a devenit el însuşi, la un moment dat, protagonistul unuia dintre cele mai triste exemple de neînţelegere culturală între romi şi gagii.

Bronislawa Wajs - Papusza(Sursa: Romove v Ceske Republice)

Jerzy Ficowski a întâlnit o femeie romă care, la cererea lui, a început să pună pe hârtie versurile pe care ea însăşi le compunea şi le recita.

Numele ei era Bronislawa Wajs dar i se spunea Păpuşa.

Se născuse într-o familie de romi muzicanţi nomazi. Încă din copilărie ea a sfidat unul din tabuurile comunităţii din care făcea parte învăţând să scrie şi să citească.

Apoi a început să compună într-un stil personal, ceva nemaiauzit într-o cultură tradiţională.

"Vremea ţiganilor pe drumuri tot mereu
Demult s-a dus.
Eu însă-i vad
Vioi
Puternici, limpezi cum e apa.

Asculţi cum se tot scurge
Cum susură, visând să cuvânteze
Dar n-are, biata, grai."

Unii comentatori au pus accent pe rolul lui Ficowski de consilier al autorităţilor în “problema ţiganilor” şi au spus că el s-a folosit de versurile Păpuşii drept propagandă în favoarea unei strategii comuniste dure menită să îi forţeze pe romi să devină sedentari. Romii s-au simţit ameninţaţi şi trădaţi. I-au cerut Păpuşii să nu colaboreze la formularea unor strategii care le distrug viaţa tradiţională. Păpuşa şi-a ars aproape 300 de poezii şi i-a cerut lui Ficowski să nu publice ce rămăsese. El a ignorat însă cererea ei şi a publicat poeziile într-o monografie şi acum văzută ca una din cele mai importante cărţi despre romii polonezi. Păpuşa a fost alungată din comunitatea ei, a suferit o cădere psihică şi nu a mai scris nici un cuvânt.

La începutul anilor ’80, Ficowski a publicat o ediţie revizuită a cărţii, în care a scris pe larg şi despre greşelile politicii comuniste în privinţa romilor. La sfârşitul anilor '80, Păpuşa a murit, singură şi uitată.

"O rândunică şi-a făcut
un cuib de lut la mine sub fereastră
o rândunică neagră
ca o fetiţă de la noi

din zbor ne arăta
de-i drumul bun
se învăţase prin încăperile şi grajdurile noastre
a pierit înecată-n noroaie."

Păpuşa e acum considerată poetul rom cel mai important, care a reflectat, dar a şi înnoit tradiţia romă. Ficowski este un scriitor respectat dar unii intelectuali romi încă îl cred un trădător, apreciind totodată valoarea muncii sale. Acum are 80 de ani şi e de părere că tradiţia orală a romilor piere.

“De exemplu, cântecele pe care le cântă acum multe tarafuri de romi. Au două-trei versuri şi cam atât, care se repetă la nesfârşit. Nu spun nici o poveste.”

Romii – păstrători ai tradiţiilor altora

Şi totusi muzica tradiţională, cântecele de jale şi baladele lungi au fost cele care au ajuns să facă azi carieră mondială, nu melodioarele cu trei versuri. Ceea ce se numeşte World Music are tot mai mulţi ascultători; interesul tot mai mare faţă de muzica tradiţională din lume i-a adus şi pe romi în atenţia publicului de pretutindeni.

Taraful Haiducilor, din satul Clejani, este acum un nume de răsunet pe scena mondială.

“Am fost în America, în Japonia; când eram mai tânăr nu m-a dus şi pe mine! Am fost la Polul Nord, în Norvegia, Suedia, am venit încoace în Danemarca, în Germania. Du-te după aia în Elveţia, de la Elveţia du-te la Bordeaux, în Franţa. Iar înapoi în Germania. Asta ne omoară, nu cântatul cât traficul!”, spune Dumitru Baicu, zis Cacurică.

Taraful Haiducilor: lăutarii din Clejani electrizează publicul din întreaga lume(Copyright Youri Lenquette, sursa Divano Production, agenţia de impresariat a "haiducilor")

Dar, cu toate că publicul occidental este extrem de entuziasmat să îi audă cântând muzică tradiţională, acasă li se cere altceva.

“Acuma se cere muzică orientală. Nu mai e cum zicea înainte: ‘bă, Cacurică, ia fă-mi şi mie Matca Neajlovului, fă-mi şi mie un cuculeţ!’ Acuma numai muzică orientală, şi alea bătrâne se scoală de pe scaun şi dă şi ele din fund. Ce să mai zic de alea tinere! Dar noi pe unde cântăm, cântăm numai muzică tradiţională, folclorul din bătrâni ne cere p-acolo pe unde mergem”, povesteşte Cacurică.

Secole de-a rândul, muzicienii romi din sud-estul Europei au cântat pentru comunităţile lor dar şi pentru gagiii care i-au tocmit la nunţi şi înmormântări. Romii au jucat astfel un rol crucial în păstrarea tradiţiilor celorlalţi. Ca muzicieni angajaţi pentru diverse ocazii, au cântat pe gustul tuturor. Iar cântecele simple de azi, acuzate ca sunt repetitive, fără mesaj, sunt menite mai degrabă să satisfacă gustul majorităţii – şi mai puţin pe cel al minorităţii, explică scriitorul Vasile Ionescu.

“Un exemplu ironic e maneaua. Maneaua nu este un cântec al romilor ci un cântec făcut de romi pentru români. Muzica ţigănească e cu totul altceva. Pe de alta parte, cântecul ăsta cu influenţă orientală îl găsim şi în Egipt, şi în Grecia, şi în ţările arabe, de ce nu şi în România?”

Metalul – o iubire seculară

Romii fac muzică pentru ei şi pentru alţii dar poveştile se spuneau mai ales în sânul comunităţii stimulând sentimente de mândrie şi apartenenţă culturală.

Fierar ţigan - imagine de secol XIX

Una din aceste poveşti, culeasă acum zeci de ani în fosta Cehoslovacie, vorbeşte de o ţară salvată de un umil ţigan fierar, care-si salvează ţara de la invazie şi anihilare, odată ce doi regi aleg să ţină un turnir între două trăsuri de fier, spre a decide sorţii unui lung război.

"Ucenicul se duse la castel. Aici, toată lumea se minuna de măiestria trăsurii de fier meşterite de el. Fierarul îi ceru regelui să-l lase să potcovească el caii care aveau să fie înhămaţi la trăsură şi promise că îi va face sa zboare ca vântul. “Majestate, spuse apoi ţiganul. Mai am un sfat: drumul pe care vor alerga caii şi trăsura noastră ar trebui acoperit cu un covor de fier. Peste netezimea fierului, roţile se vor învârti nestingherite, mai repede decât pe pământ”. “Dar cine poate face aşa un covor lung, în zilele rămase până la întrecere?” – întrebă regele. “Majestate, porunceşte ca toţi fierarii din regat să înceapă lucrul de îndată, iar eu mă voi îngriji ca drumul de fier să fie aşternut şi iute, şi bine.”

Istoricul Donald Kenrick subliniază că meseria de fierar era foarte importantă – mai ales în secolele trecute când toată lumea avea cai care trebuiau potcoviţi. Uneltele vremii erau făcute tot din fier. Dar şi azi, din cei un milion de romi care trăiesc în Statele Unite ale Americii, foarte mulţi sunt implicaţi în ocupatii legate de industria de maşini. Alţi romi americani sau europeni se ocupă cu ghicitul - o ocupaţie transmisă din mamă-n fiică. Aşa cum se întâmplă şi cu florăresele, spune o femeie romă din Bucureşti.

“Ţin să vă spun că noi, florăresele reprezentăm tradiţia. În special eu, Elena Costache, sunt în faţă la Universitate din ’69. Şi înainte de asta, în pântecele mamei mele eram tot la Universitate; suntem florărese din pântece, facem parte din istoria României!”

Istorie - schimbare

Dar istoria înseamnă schimbare. Pe Ilie Adam din Izvoarele l-a retrimis în trecut, la meseria de potcovar. Traian Căldărar, din Brateiu, încearcă sa fondeze o asociaţie de protejare a mesteşugurilor tradiţionale.

Florărese din Bucureşti, la 1900

Căldărarii din Săruleşti au devenit culegători şi comercianţi de fier vechi – unii cu firme înregistrate la Camera de Comerţ. Şi Elenei Costache tranziţia i-a adus propria firmă, un telefon mobil şi un birou. Nu stă prea mult în el, fiindcă îi place să şadă pe stradă, între florile ei. Şi, tot privind la ele şi la trecători, Elena Costache face primii paşi de la „noi şi ei” către lumea pluralismului.

“Pe stil vechi, se spunea la noi în România că trandafirul e regele florilor. La garoafă se spunea regina florilor. Iar acum, pentru că lucrăm cu import-export, sunt mai multe flori, cum sunt mai multe personalităţi şi mai multe naţionalităţi. Şi fiecare cu preferinţa lui.”

 
 
66Romii - un nou serial BBC
Episodul 1: un mileniu şi jumătate de istorie.
 
 
66Serialul "Romii"
Episodul 2: Câmpurile morţii din Transnistria.
 
 
66Serialul "Romii"
Episodul 4: copiii romi şi şcoala. Şanse şi neşanse.
 
 
66Serialul "Romii"
Episodul 5: Coliba unchiului Rom. Locuinţele şi conflictele inter-etnice.
 
 
66Serialul "Romii"
Ultimul episod: viitorul romilor în Europa. Scenarii fericite şi sumbre.
 
 
LEGĂTURI
 
 
ULTIMELE ŞTIRI
 
 
Trimite unui prieten Versiune pentru tipărire
 
 
 
BBC © ^^ Sus
 
  Arhivă | Lecţii de engleză | Seriale
 
  BBC News >> | BBC Sport >> | BBC Weather >> | BBC World Service >> | BBC Languages >>