Delia Radu Realizatoarea serialului "Romii"

	Romii din Săruleşti povestesc despre Transnistria

Partea a doua a serialului BBC “Romii” este consacrată deportării romilor în Transnistria.

Operate de regimul Antonescu în perioada 1942-1943, în Transnistria, parte a Ucrainei ocupate aflată sub administraţie românească, deportările i-au vizat pe evrei – în principal pe cei din Basarabia şi Bucovina – şi pe romii din România recenzaţi la ordinele lui Antonescu în mai 1942.

Comisia Internaţională pentru Studierea Holocaustului din România afirmă că numărul victimelor rome ale deportărilor în Transnistria e greu de stabilit cu exactitate; în raportul publicat în noiembrie 2004, se arată că “din cei 25.000 de romi – jumătate din ei copii – trimişi în Transnistria, aproximativ 11.000 au pierit. Comunităţi rome nomade vechi de secole au dispărut pentru totdeauna.”

Cum s-a ajuns la ‘soluţia’ deportării?

	Maria Mihai, din Feteşti Vlaşca, a supravieţuit deportării

La recensământul făcut în România în 1930, se declaraseră peste un sfert de milion de ţigani - 1,5% din populaţia ţării. Cei mai mulţi continuau să aibă un statut de marginali – dar unii reuşiseră să-şi facă o viaţă mai bună. Se crease o elită şi existau organizaţii politice şi culturale ale romilor.

Studiul Comisiei de Cercetare a Holocaustului notează că romii au fost mai puţin vizaţi decât evreii de politicile şi legile naţionaliste sau rasiste ale vremii. Totuşi au existat cercetători români, influenţaţi de ideile naziste privind “flagelul ţigănesc”, care au vorbit de eugenie, contaminare rasială, etnie “criminală” sau au propus sterilizarea romilor sau ghetto-izarea lor.

Primul val de deportări

În anii ‘30 – ’40 ia naştere un concept: “problema ţigănească”. Istoricii cred însă că era vorba de idei izolate, care nu au constituit decât fundalul deportării romilor; ei au ajuns la concluzia că aceasta a fost integral iniţiativa conducătorului de atunci al statului român, Ion Antonescu.

În mai 1942, mareşalul Antonescu a ordonat un recensământ al romilor “problemă”: au fost luaţi în evidenţă de către jandarmerie şi poliţie toţi romii nomazi şi sedentarii care fie nu deţineau proprietăţi, fie nu aveau mijloace de subzistenţă, fie avuseseră condamnări pentru diverse delicte.

Vasile Ionescu, membru al Comisiei Internaţionale de Studiere a Holocaustului din România, spune că procesul de deportare a romilor a început îndată după recenzare.

“Imediat după ce s-a deschis frontul spre est, primii au fost deportaţi evreii, după care au urmat romii, în două valuri succesive: într-o primă fază au fost trimişi nomazii, absolut toţi. În cazul acestora, se poate spune că a fost vorba de o ‘soluţie’ de exterminare. În două luni, fuseseră deportaţi absolut toţi.”

Aproape 7000 de copii, peste 2000 de bărbaţi şi peste 2000 de femei au fost deportaţi în primul val, cel care i-a vizat pe romii nomazi.

	Elisabeta Bancu (dreapta) alături de două dintre strănepoatele ei

Elisabeta Bancu, din comuna Brateiu, judeţul Sibiu, a supravieţuit deportărilor în Transnistria. S-a născut în 1923 iar în familie erau nouă fraţi. În ‘42, se aflau la Copşa Mică, împreună cu alte câteva familii de căldărari – corturari, cum se recomandă cei din zonă.

“A venit miliţia din comună şi i-a spus lui taică-meu: ‘gata, trebuie să plecaţi din România’. Taică-meu a întrebat: ‘dar cum să mă duceţi pe mine, că eu sunt cetăţean din comuna asta, nu m-am aflat cu nici un fel de hoţie şi de şmecherie, afară de muncă!”

Poliţia i-a trimis la Şeica Mare. Acolo s-a format o coloană cu oameni veniţi din mai multe zone - în total, aproximativ 300-400 de familii.

“Cum ar fi pe mâine, ajungeam într-o alta comună, şi ne da mână din mână la miliţie, ca pe hoţi. Ne-au trecut Prutul, Nistrul, ne-au trecut graniţile dincolo”, îşi aminteşte Elisabeta Bancu.

Totul se confisca

Din septembrie 1942 încep să fie deportaţi o parte dintre sedentari.

Vasile Ionescu atrage atenţia că înscrierea sau ştergerea de pe listele de persoane vizate au fost însoţite de o serie de abuzuri ale administraţiei.

“Criteriul de selecţie era: cei care nu au mijloace de subzistenţă şi cei care avuseseră probleme judiciare. Au plecat, în general – şi aici e partea rasială – oameni care nu aveau posibilităţi de subzistenţă. Cine a plătit – la poliţist, la primar – n-a fost trimis, pentru că trimiterea sedentarilor din sate sau oraşe a depins de autorităţile locale. Şi autorităţile locale, în stilul românesc, au pus condiţia financiară: cine plăteşte, nu pleacă!”.

	Mihai Gogu, din Săruleşti, nepot de deportat, arată cum îşi ascundeau căldărarii aurul în oiştea "inima" căruţei

Potrivit cifrelor avansate de Comisia Holocaustului, în aproximativ o săptămână peste 13.000 de romi sedentari au fost transportaţi cu trenurile în Transnistria aflată sub administraţie românească. Oamenii n-au putut lua mai nimic cu ei. Dar şi nomazilor, odată ajunşi în apropiere de destinaţie le sunt confiscate căruţele cu totul, cu corturi, ustensile şi o bună parte din bogăţia lor cea mai de preţ: aurul.

“Unii aveau câte 200 de bucăţi de aur şi le-au pus in oiştea căruţei. Monedele erau înşirate pe o aţă lungă, şi ai noştri le îndesau, aşa, pe ţeavă şi la capăt puneau un dop de plută. Dar când au confiscat căruţele, le-au confiscat cu totul”, explică Mihai Gogu, din Săruleşti.

Deportaţii au fost distribuiţi în estul Transnistriei, pe malul Bugului, în judeţele Golta, Oceacov, Berezovca şi Balta.

Lupta pentru supravieţuire

Vasile Ionescu spune că ucrainenii din acele zone erau ei înşişi nemulţumiţi; erau fie evacuaţi din localităţile lor, “fie erau mutaţi în jumătatea celalaltă a satului, claie peste grămadă, iar dincoace erau puşi romii. Acestora din urmă nu li s-a dat mâncare, haine, lemne de foc, aşa că s-a murit, mureau sute pe zi.”

Nu exista ‘cazare’ şi nici o responsabilitate faţă de ce mănâncă deportatii. În principiu, existau raţii de hrană, dar ele erau infime şi adesea suprimate sau inexistente, din diferite motive.

	Mii de deportaţi au murit în timpul teribilei ierni din 1943

“S-a ajuns la acte teribile, de genul canibalismului – s-au mâncat oameni”, subliniază Vasile Ionescu.

“Stăteam ca ciorile pe câmp”, povesteşte Maria Mihai din Vlaşca, Feteşti. “Oamenii prindeau cârtiţe şi le jupuiau; plângeam şi le mâncam.”

Elisabeta Bancu povesteşte: “Nu aveam nici apă, trebuia să mergem distanţe lungi, ca de aici la Mediaş ca să ne luăm apă. Iar când ajungeam acolo, era aşa de multă lume că nu mai găseam apă. Ne întorceam şi oamenii cădeau jos, mureau de sete.”

Natalia Mihai, din Săruleşti, spune că oamenii erau decimaţi de boli. “Era tifos, ne curgea sânge din nas, din gură…”

“Se făcuse câte o groapă în care îi puneau pe cei care muriseră – povesteşte Elisabeta Bancu. Când groapa era plină, turnau motorină peste ei şi le dădeau foc. Se întâmpla ca seara la culcare să fim 20 de inşi iar dimineaţa nu ne mai trezeam decât 10. Le puneau o sfoară de gât şi îi târau până la groapa aia.”

Cea mai teribilă experienţă a fost iarna din ’43, îşi aminteşte Mihai Iorga, din Feteşti Vlaşca, copil ani pe atunci.

“A dat un vifor, un polei, de nu mai vedeam pe nimenea. Atunci au murit mulţi. Care au rămas afară din bordei au murit. A ţinut viscolul trei zile şi trei nopţi. Morţii nu se mai vedeau de zăpadă, erau acoperiţi. Neamurile i-au găsit după ce s-a mai topit zăpada, ciupiţi de ciori, de câini, şi ziceau: ăsta-i al meu, ăsta-i cutare al meu…Au făcut gropi şi i-au îngropat aşa, dezbrăcaţi. Ăsta-i amarul şi chinuiala pe care le-am tras când ne-a dus Antonescu.”

Vasile Ionescu subliniază că, în cazul României, chiar statul german a protestat faţă de metodele inumane prin care autorităţile îi ucideau pe evrei şi pe romi.

“E un paradox: să ai un protest al germanilor faţă de metodele pe care le întrebuinţezi în ‘soluţia finală’ asupra evreilor şi romilor.”

	Natalia Mihai, din Săruleşti

Autorităţile avuseseră un fel de plan în privinţa romilor nomazi şi a sedentarilor consideraţi de stat “problemă”. Iniţial circulase zvonul că li se vor da parcele de pământ, pe malul Bugului, odată cu desfacerea colhozurilor. În realitate însă, mulţi dintre deportaţi au devenit colhoznici români “avant-la-lettre”, scoşi la muncă sub pază armată.

“În clipa în care statul român a înţeles că de fapt Transnistria se dă în locul Transilvaniei, au lasat administraţia vraişte. Şi-atunci, cea mai mare parte a oamenilor care au murit acolo au murit din cauza unei proaste administrări”, spune Vasile Ionescu.

Gesturi de solidaritate

Unii au reuşit să evadeze din lagărele sau coloniile transnistrene.

Elisabeta Bancu, de pildă, povesteşte că 10 familii au plănuit să fugă înapoi spre România.

“Era un tren marfar acolo şi taică-meu s-a înţeles cu oamenii de la locomotivă ca noaptea să ne ascundă în vagoane şi să ne ducă până la Nistru. Era frig şi zăpadă; care a putut s-a urcat în tren, care nu, au rămas acolo şi acolo au murit” – povesteşte ea, adăugând că doar jumătate dintre cei porniţi înapoi spre casă s-au putut urca în trenul salvator.

	...cu 100 de grame de zahăr mai mult decât evreii, şi cu 300 de grame mai puţin decît creştinii

Deportarea romilor – în principal a celor aşezaţi la casele lor - a stârnit proteste în toate mediile româneşti: elita opoziţiei politice; personalităţi ca George Enescu; Căile Ferate Române, care au intervenit în favoarea angajaţilor romi; responsabili din armată care au atras atenţia că au în subordine buni soldaţi romi care luptă pe front, în vreme ce familiile le sunt deportate. Au protestat şi multe comunităţi locale şi persoane particulare. Toţi romii o pomenesc cu mare respect pe Regina Mamă şi mulţi consideră că intervenţia ei i-a ţinut în viaţă. Elisabeta Bancu păstrează amintirea solidarităţii pe care le-au aratat-o românii fugarilor din Transnistria, întorşi la Copşa Mică înainte de a se da ordinul de evacuare a tuturor românilor – indiferent de origine – aflaţi în Transnistria.

„Când ne-au văzut sătenii… eram prăpădiţi rău iar sătenii ne-au dat o locuinţă, ne aduceau mâncare şi lemne să facem focul. Nu eram în stare să mâncăm cinci oameni un kilogram de mălai, nici atâta mămăliguţă, că maţele din noi şi stomacul au fost obişnuite cu mâncarea de acolo. Miliţianul din comună ce-o căutat? Să ne ducă iar inapoi! Dar sătenii aproape că au sărit să îl omoare. Până la urmă, l-au gonit pe el din comună”, povesteşte Elisabeta Bancu.

	Supravieţuitori ai deportărilor din Feteşti-Vlaşca

Estimările Comisiei Holocaustului vorbesc de peste 25.000 de deportaţi romi, şi apreciază că în jur de 11.000 dintre ei au murit. Vasile Ionescu, membru al Comisiei, crede mai e nevoie de studiu, fiindcă scriptele oficiale ar putea conţine erori.

“Cifrele sunt destul de discutabile. De pildă în cazul nomazilor, care nu aveau acte de identitate, nu putem stabili un bilanţ decât pe baza cifrelor avansate de ei. Dar nu ştim numele acelor oameni. Era trecută şatra X cu Y membri. Iar în cazul romilor sedentari, sunt faimoasele modificări în creion: au fost două rânduri de liste. Primul rând a fost expediat imediat iar când au fost cerute din nou, listele au fost extrem de mult modificate.”